Sub fotografie era o singură propoziție:
„CINE CREDEȚI CĂ ESTE FEMEIA DIN ACEASTĂ POZĂ?”
Am simțit că-mi ard obrajii.
În spatele meu, șoaptele deveneau tot mai puternice.
— Emilia?
M-am întors.
Marian stătea la câțiva metri de mine.
— Ce se întâmplă?
— Nu știu.
Și era adevărul.
Am deschis ușa biroului fără să mai bat.
— Domnule Dumitrescu, vreau o explicație.
Victor stătea în spatele biroului.
Lângă el se aflau două persoane pe care nu le cunoșteam: o femeie cu un dosar gros în față și un bărbat în costum.
— Închide ușa, Emilia.
— Nu până nu-mi spuneți de ce ați pus fotografia aceea acolo.
— Tocmai pentru asta te-am chemat.
Femeia se ridică.
— Sunt Adriana Popescu, consultant extern. De câteva săptămâni analizăm o problemă internă din companie.
— Ce legătură are asta cu mine?
Victor își împreună mâinile.
— În ultimele șase luni au ajuns la mine mai multe informații potrivit cărora anumite persoane încercau să te îndepărteze din companie.
Am rămas fără cuvinte.
— Pe mine?
— Da.
— Cine?
— Asta încercăm să stabilim pe bază de documente, nu de bănuieli.
M-am uitat la fotografie.
— Și circul ăsta?
Victor oftă.
— A fost ideea mea.
— Nu a fost una bună.
Adriana aproape zâmbi.
Victor nu.
— Probabil că ai dreptate.
Apoi mi-au explicat.
Compania urma să treacă printr-o reorganizare importantă.
În ultimele luni, mai multe rapoarte pe care le pregătisem eu ajunseseră la conducere modificate.
Unele greșeli îmi fuseseră atribuite mie.
Anumite e-mailuri fuseseră prezentate fără context.
Iar două proiecte la care lucrasem aproape singură apăruseră ulterior cu alte persoane trecute drept responsabile principale.
— De ce nu mi-a spus nimeni?
— Pentru că nu știam dacă este incompetență, rivalitate profesională sau ceva intenționat, spuse Adriana.
— Și m-ați concediat ca să vedeți ce se întâmplă?
Victor dădu din cap.
— Parțial.
M-am ridicat.
— Atunci ați făcut o greșeală.
Toți tăcură.
— M-ați umilit în
Comments