— Știu că ei nu au nicio vină. Tocmai de aceea nu-i voi mai lăsa să trăiască într-o minciună.
Robert închise ochii.
Daniela rămase lângă pat, cu plicul alb în mână.
— Despre ce vorbește? întrebă ea.
Valeria îi luă calm plicul din mână.
— Despre ceva ce Robert trebuia să le spună copiilor lui cu mulți ani în urmă.
— Valeria…
— Nu.
Pentru prima dată în doisprezece ani, vocea ei deveni fermă.
— Nu mai stabilești tu ce am voie să spun și ce trebuie să ascund.
Robert începu să respire mai greu.
Valeria apăsă butonul de chemare a asistentei.
Oricât de mult îl disprețuia pentru ceea ce făcuse, nu avea să transforme ultimele lui ore într-un spectacol și nici nu avea să împiedice îngrijirea medicală.
O asistentă intră, verifică monitorul și îi ceru lui Robert să nu se agite.
După ce situația se liniști, Valeria o privi pe Daniela.
— Pleacă.
— Nu plec nicăieri. Mi-a promis…
— Atunci discută cu avocatul tău despre ceea ce crezi că ți-a promis. Dar nu aici.
Daniela își încrucișă brațele.
— Crezi că pentru că ești soția lui poți lua tot?
Valeria aproape zâmbi.
— Nu. Tocmai asta e diferența dintre noi. Eu nu cred că pot lua ceva doar pentru că mi-a fost promis. Există acte, drepturi, obligații și proceduri. Iar ce îi aparține legal lui Robert va fi tratat exact așa cum prevede legea.
Daniela se uită spre dosarul albastru.
— Atunci ce este testamentul?
— Un document pe care Robert l-a semnat în urmă cu aproape un an, când încă era perfect capabil să înțeleagă ce semnează, în prezența profesioniștilor care s-au ocupat de formalități. Nu l-am scris eu și nu l-a semnat în seara asta.
Robert își întoarse fața spre perete.
Daniela părea uluită.
— Mi-ai spus că…
— Ți-am spus multe, murmură Robert.
Valeria îl privi.
Era poate cea mai
Comments