— Nu trebuie să o citești acum, a spus Matteo. Putem aștepta.
Am clătinat din cap.
— Nu. Vreau să știu ce a scris tatăl vostru.
Am desfăcut hârtia cu grijă. Era îngălbenită la margini și păstra o urmă slabă a parfumului pe care Marco îl folosea când mergeam împreună la cină.
Pe primul rând scria:
„Dragii mei Luca și Matteo, dacă într-o zi veți citi această scrisoare, înseamnă că a venit momentul să vă spun ceva ce poate nu am știut să vă explic atunci când eram lângă voi.”
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Marco nu fusese niciodată omul declarațiilor grandioase. Își arăta iubirea prin gesturi mici: îmi pregătea cafeaua dimineața, îmi încălzea mașina iarna și îmi lăsa bilețele pe frigider atunci când pleca înaintea mea.
Dar scrisoarea aceea era diferită.
„Știu că vă amintiți de mama voastră, Laura. Sper că nu veți uita niciodată chipul ei, vocea ei sau felul în care vă ținea în brațe. A fost o mamă minunată și v-a iubit mai mult decât pot explica în cuvinte.”
„După ce a murit, am crezut că nu voi mai putea fi niciodată fericit. Voi erați prea mici ca să înțelegeți ce se întâmplase, iar eu eram prea speriat ca să vă ofer toate răspunsurile.”
„Apoi am cunoscut-o pe Paola.”
M-am oprit.
Matteo și-a așezat mâna peste a mea.
— Continuă, a șoptit.
Am tras aer în piept.
„Paola nu a venit în casa noastră ca să înlocuiască pe cineva. Nu a încercat să vă facă să uitați de Laura și nu mi-a cerut niciodată să aleg între trecutul nostru și viitorul pe care îl puteam construi împreună.”
„A venit într-o casă în care trei oameni erau răniți și a început să ne ajute să trăim din nou.”
„Poate că voi nu vă dați seama,
Comments