Când mi-am revenit, eram întinsă pe o canapea în cabinetul medical al vasului.
Un medic îmi verifica tensiunea.
— Doamnă Margaret, mă auziți?
Am încercat să mă ridic.
— Robert.
— Vă rog să rămâneți întinsă.
— Unde este soțul meu?!
Căpitanul se afla lângă ușă.
L-am privit.
Și imaginea de pe monitor îmi reveni în minte.
Robert și femeia aceea.
Helen.
Numele pe care nu-l mai rostisem de peste jumătate de secol.
— Unde sunt? am întrebat.
Căpitanul se apropie.
— Soțul dumneavoastră este în siguranță.
— Atunci aduceți-l aici!
— Imediat. Dar înainte trebuie să clarificăm ceva.
— Ce?
— Femeia din înregistrare este pasageră pe acest vas. Se numește Helen Whitmore.
Am simțit din nou amețeala.
— Nu.
— O cunoașteți?
— Helen Whitmore a murit acum cincizeci și doi de ani.
Căpitanul mă privi lung.
— Doamnă Margaret… femeia aceea este foarte vie.
Helen fusese cea mai bună prietenă a mea.
Crescuserăm împreună.
În adolescență eram aproape nedespărțite.
Și ea fusese persoana care mi-l prezentase pe Robert.
Dar ceea ce nimeni nu știa era că, înainte să mă cunoască pe mine, Robert și Helen avuseseră o relație.
Nu aflasem decât cu câteva săptămâni înainte de nuntă.
Helen venise la mine.
Plânsese.
Îmi spusese că încă îl iubea.
Robert jurase că relația lor se terminase cu mult înainte ca el să înceapă să mă curteze.
L-am crezut.
M-am căsătorit cu el.
Helen participase la ceremonie.
Aceea fusese ultima dată când o văzusem.
Un an mai târziu, părinții ei se mutaseră.
Apoi primisem vestea că Helen murise într-un accident în străinătate.
Nu participasem la înmormântare.
Nu văzusem certificatul de deces.
Pur și simplu crezusem ceea ce ni se spusese.
Eram tânără.
Viața mersese mai departe.
— Vreau să văd restul înregistrării, am spus.
Căpitanul ezită.
— Sunteți sigură?
— Da.
Ne-am întors în biroul lui.
Înregistrarea arăta cum Robert și Helen mergeau spre puntea superioară.
Comments