La 2:03, se opriseră într-o zonă aproape goală.
Robert își scosese ceva din buzunar.
Verigheta.
Aceeași pe care eu o găsisem mai târziu pe noptieră?
Nu.
Am apropiat fața de ecran.
— Stați.
Căpitanul opri.
Robert ținea în mână un alt inel.
Unul vechi.
Helen începu să plângă.
Apoi Robert o îmbrățișă.
Nu o îmbrățișare scurtă.
Au rămas așa aproape un minut.
Apoi el îi sărută fruntea.
Și îi puse inelul în palmă.
Atunci leșinasem prima dată.
Acum însă am continuat să privesc.
Nu se sărutaseră pe buze.
Nu plecaseră într-o cabină.
La 2:17, Helen se îndepărtase singură.
Robert rămăsese lângă balustradă.
La 2:24, un membru al echipajului se apropiase de el.
— Și după aceea?
— Soțul dumneavoastră a fost găsit într-un salon interior, spuse căpitanul. Era foarte tulburat și i s-a făcut rău. A fost dus la cabinetul medical.
— Atunci de ce nu mi-a spus nimeni?
— Nu aveam încă toate informațiile
Comments