— Cum adică nu vii? m-a întrebat Claudia, ridicând vocea. Camelia, eu am deja planuri!
Am privit valiza deschisă pe pat. Înăuntru pusesem câteva haine, medicamentele pentru osteoporoză și fotografia lui Sebastian pe care o țineam de obicei pe noptieră. Pentru prima dată după mulți ani, îmi pregăteam bagajele fără să mă gândesc la programul nepoților.
— Îmi pare rău, Claudia, dar astăzi nu pot veni. Va trebui să găsești pe altcineva.
— Pe altcineva? Teodor este la serviciu, eu trebuie să ies și copiii nu pot rămâne singuri!
— Atunci va trebui să-ți schimbi planurile.
A urmat o tăcere atât de lungă, încât am crezut că închisese telefonul.
— Nu-mi vine să cred cât de egoistă ai devenit, a spus în cele din urmă.
Am simțit în piept înțepătura familiară a vinovăției. Era același sentiment care mă făcuse să mă ridic din pat în diminețile în care mă dureau toate încheieturile. Același care mă convinsese să-mi amân ședințele de recuperare pentru că Sofia avea cursuri de dans.
— Claudia, îmi iubesc nepoții. Dar nu mai pot să am grijă de ei în fiecare zi.
— Acum te-ai găsit să faci pe bolnava?
Am închis ochii.
Nu îi spusesem niciodată despre osteoporoză. Nu îi povestisem despre nopțile în care mă durea spatele atât de tare, încât adormeam aproape de dimineață. Nu îi explicasem nici că medicul mă avertizase să nu mai ridic greutăți și să nu mai stau atât de mult în picioare.
O parte din mine voia să-i spună totul, să-i arate rețetele și analizele, să o convingă că aveam un motiv suficient de bun pentru a refuza.
Dar m-am oprit.
De ce trebuia să demonstrez că sufăr pentru a avea dreptul la odihnă?
— Nu fac pe bolnava, i-am răspuns. Am nevoie să am grijă de sănătatea mea.
— Și noi ce facem?
Am privit fotografia lui
Comments