a spus: „Pentru că de data asta eu sunt cea care alege să meargă acasă.” Și am mers cu el. Dar înainte să urce în mașină, s-a oprit brusc. S-a uitat spre copacul unde stătea bufnița de lemn.Era ceva atașat de asta.
Aproape am ajuns.
Bufnița s-a regăsit pe sine.
Aceeași bufniță pe care au găsit-o în ziua în care a dispărut.
I-am ținut mâinile.
Și l-am întors.
Pentru prima dată, am descoperit că dedesubt era gravată o linie foarte mică. Dacă pleci, nu uita că erai mai puternic decât credeai. Layan a preferat să rămână tăcută. Apoi a zâmbit. Nu era zâmbetul ciudat pe care exploratorii îl văzuseră prima dată, ci un zâmbet natural. Zâmbetul unei fete i s-a întors tatălui ei. S-a întors la viața lui. Și s-a întors la ea însăși. Din acea zi, în fiecare an, la aceeași dată, Layan obișnuia să meargă la munte. Nu
Comments