s-a așezat lângă mine și m-a ținut în brațe.
— De ce ați așteptat atât? am întrebat.
Margareta și-a șters lacrimile.
— Pentru că am făcut o greșeală. Am crezut că, dacă nu vorbim despre trecut, te vom proteja. Dar adevărul era al tău și aveai dreptul să-l cunoști.
Am privit fotografiile.
Într-una dintre ele, o femeie tânără, cu părul castaniu și ochii verzi, ținea un bebeluș în brațe.
Eu.
Am atins fotografia cu vârful degetelor.
— Seamăn cu ea?
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— Foarte mult. Mai ales când râzi.
În săptămânile următoare, am încercat să înțeleg tot ce aflasem. Uneori eram furioasă. Alteori eram tristă. Existau dimineți în care mă trezeam convinsă că totul fusese un vis, apoi vedeam scrisoarea pe noptieră și îmi aminteam.
Am început să merg la un psiholog, pentru că întâmplarea din pădure mă afectase mai mult decât voiam să recunosc.
Îmi era greu să mă gândesc
Comments