la tata fără să-mi amintesc felul în care mă apucase de mână.
Îmi era greu să privesc fotografiile din copilărie fără să mă întreb ce alte lucruri nu știam.
Și îmi era greu să accept că un om în care avusesem atâta încredere mă făcuse să mă simt atât de vulnerabilă.
Psihologul nu mi-a spus că trebuie să-l iert.
Nu mi-a spus nici că trebuie să rup definitiv legătura cu el.
M-a ajutat să înțeleg că aveam dreptul să-mi stabilesc propriile limite și că nu eram obligată să iau imediat o decizie.
Robert mi-a trimis câteva scrisori.
La început, nu le-am deschis.
După aproape două luni, am citit una.
„Emilia,
Nu îți cer să mă ierți. Știu că te-am speriat și că ți-am încălcat încrederea. Nu voi încerca să justific cuvintele și gesturile mele prin faptul că voiam să-ți spun un secret de familie.
Ar fi trebuit să vorbim acasă,
Comments