— De ce ați face asta pentru mine? am întrebat. M-ați cunoscut acum douăsprezece zile. Nici măcar nu știți dacă v-am spus adevărul.
Ofelia și-a împăturit șervetul și l-a așezat lângă cană. Avea gesturi calme, precise, de parcă fiecare lucru din viața ei trebuia să aibă un loc bine stabilit.
— Nu știu dacă mi-ai spus tot adevărul, Rebeca. Dar știu să recunosc un om care a pierdut ceva important. Și mai știu că o condamnare nu înseamnă că nimeni nu are voie să-ți asculte povestea.
Am coborât privirea. În ultimii patru ani, aproape fiecare persoană cu care vorbisem mă privise mai întâi ca pe o deținută și abia apoi ca pe un om. Ofelia făcuse exact invers.
— Credeți că omul acesta mă poate ajuta să-mi recuperez compania?
— Nu știu. Dar poate să-ți spună dacă dovezile pe care le ai valorează ceva. Și asta este mai mult decât ai acum.
Am luat bilețelul și l-am pus în buzunar. În noaptea aceea, pentru prima dată după eliberare, am adormit gândindu-mă la viitor, nu la trecut.
A doua zi dimineață, l-am sunat pe Radu Chiran.
Avea o voce gravă și vorbea puțin. După ce i-am explicat cine sunt și de unde am numărul, m-a întrebat dacă păstrasem documente originale sau doar copii.
— Copii, am răspuns. Și câteva mesaje pe care le-am salvat înainte să fiu arestată.
— Unde sunt?
— Într-un loc sigur.
— Atunci aduceți-le la biroul meu. Dar vreau să înțelegeți ceva de la început: eu nu sunt avocat și nu pot anula o condamnare. Pot analiza documentele financiare și pot identifica neconcordanțe. Dacă găsim ceva relevant, va trebui să lucrați cu un avocat care să stabilească ce căi legale aveți.
Am acceptat imediat.
Problema era că documentele se aflau într-un loc în care nu mai intrasem de aproape patru ani.
Înainte să fiu arestată,
Comments