Domnul Petrache își număra lemnele aproape în fiecare seară.
Nu din zgârcenie.
Din teamă.
Pensiile profesorilor nu țineau pasul cu prețurile, iar iarna bătea deja la ușă.
Mai avea lemne pentru două, poate trei săptămâni.
„Dacă fac focul doar seara… poate ajung până în noiembrie”, își spunea de fiecare dată.
În dimineața aceea tocmai își punea ibricul pe sobă când s-a auzit soneria de la poartă.
A tresărit.
Nu-l mai căuta aproape nimeni.
Și-a tras paltonul peste pijama și a ieșit încet în curte.
În fața porții era oprit un camion mare, încărcat până la refuz cu lemne.
Lângă el stătea un bărbat solid, trecut de patruzeci de ani.
Avea mâinile crăpate de muncă și o privire pe care profesorul simțea că ar trebui s-o recunoască.
— Ieșiți puțin afară, domnule diriginte…
Bătrânul s-a oprit.
Nu-i mai spusese nimeni „domnule diriginte” de foarte mulți ani.S-a apropiat încet.
— Îmi cer scuze… ne cunoaștem?
Bărbatul a zâmbit trist.
— Nu mă mai țineți minte.
A făcut un pas înainte.
— Sunt Cristi…
Profesorul a rămas nemișcat.
Cristi…
Numele i-a trezit instant o amintire pe care o credea uitată.
Băiatul care se bătea cu toată școala.
Cel pe care toți profesorii îl voiau afară.
Cel pe care…
…fusese obligat să-l exmatriculeze.
Domnul Petrache a simțit cum i se strânge inima.
Nu știa dacă omul venise să-i mulțumească…
…sau să-i reproșeze ceva ce îl măcinase douăzeci de ani.
Cristi s-a întors spre camion.
— Am venit să vă aduc lemne pentru iarnă.
Profesorul l-a privit fără să înțeleagă.
— Mie?
— Da.
— Dar… de ce?
Cristi și-a coborât ochii.
Când a ridicat din nou privirea, avea lacrimi în ochi.
— Pentru că, dintre toți oamenii care m-au condamnat atunci… dumneavoastră ați fost singurul care a spus că nu sunt un băiat rău.
Domnul Petrache s-a sprijinit de poartă.Își amintea perfect ședința
Comments