— Pentru că nu văd rostul, spuse Mihai. Căsătoria este doar o bucată de hârtie.
Am rămas tăcută.
— O bucată de hârtie?
— Exact. Avem deja tot ce au oamenii căsătoriți. Casă, cont comun, câine, vacanțe. Ce s-ar schimba?
— Pentru mine ar însemna ceva.
Mihai zâmbi.
— Laura, după zece ani încă ai nevoie de o ceremonie ca să te simți în siguranță?
M-a durut.
Dar nu atât cât ceea ce spuse după.
— Și, sincer, mie îmi convine situația așa cum este. Dacă vreodată lucrurile nu mai funcționează, fiecare poate pleca fără tot circul unui divorț.
Am simțit cum ceva se schimbă în mine.
— Înțeleg.
Mihai păru surprins.
— Atât?
— Atât.
Am terminat cina.
Nu am plâns în restaurant.
Nu m-am certat cu el în mașină.
Când am ajuns acasă, i-am spus noapte bună și m-am culcat.
Mihai probabil a crezut că discuția se terminase.
Pentru mine, abia începuse.
La ora 5:40 dimineața eram în bucătărie.
Pe masă aveam extrasul de carte funciară al casei, contractul de credit, extrasele conturilor și două foi pe care notasem contribuțiile noastre lunare.
Casa despre care spusesem zece ani că era „a noastră” era, juridic, pe numele meu.
Creditul era pe numele meu.
Avansul provenise în mare parte din economiile mele.
Și, deși Mihai contribuise ani întregi la cheltuielile gospodăriei și renovări — lucruri care trebuiau analizate corect dacă ne despărțeam — realitatea juridică era mult mai puțin simplă decât expresia „casa noastră”.
Am deschis apoi aplicația bancară.
Nu am luat niciun ban care îi aparținea lui Mihai.
Nu am golit contul comun.
Doar am redirecționat salariul meu viitor către contul personal și am făcut o programare cu un avocat pentru a înțelege exact care erau drepturile și obligațiile fiecăruia.
Apoi am scos două valize din debara.
Le-am pus lângă masa din bucătărie.
Mihai coborî pe la șapte.
— Bună dimineața…
Comments