„Ziua a șaptea: Am încetat să mai iubesc imaginea despre tine pe care mi-o construisem în minte.”
Am citit cuvintele de mai multe ori.
Timp de cincisprezece ani, fusesem convins că Isabella nu mă va părăsi niciodată.
Credeam că trecutul nostru împreună era prea important.
Averea noastră, prea mare.
Viețile noastre, prea strâns legate.
Și totuși, dintr-odată, nimic din toate acestea nu mai părea să conteze.
Lângă cutii se afla o tabletă.
Pe ecran apărea un singur videoclip.
„Cincisprezece ani”.
Am întins mâna spre ea.
Apoi m-am oprit.
Ceva legat de acel titlu mă înspăimânta.
În schimb, am deschis prima cutie.
Înăuntru erau două bilete de tren decolorate.
Le-am recunoscut imediat.
Erau din primele noastre zile în București.
De pe vremea când eram săraci, epuizați și convinși că, dacă rămâneam împreună, puteam depăși orice.
A doua cutie conținea o chitanță veche de chirie de la apartamentul nostru minuscul.
În a treia se afla foarfeca de croitorie a Isabellei.
Am ridicat-o cu grijă.
Mânerele erau tocite după ani întregi de folosire.
Mi-am amintit-o stând la măsuța noastră, tăind materiale mult după miezul nopții.
Mi-am amintit nenumăratele haine pe care le realizase după schițele mele.
Jurnaliștii de modă care ne remarcaseră în cele din urmă munca.
Primele comenzi importante.
Entuziasmul deschiderii showroomului.
Și, dintr-odată, am înțeles cât de mult din succesul nostru îmi atribuisem numai mie.
Petrecusem ani întregi numindu-mă miliardar care se ridicase prin propriile forțe.
Dar foarfeca aceea spunea o altă poveste.
Am deschis a patra cutie.
Înăuntru era fotografia noastră de nuntă.
Isabella stătea lângă mine, îmbrăcată într-o rochie simplă, de culoarea fildeșului, pe care și-o cususe singură.
Zâmbeam.
Eram tineri.
Plini de speranță.
Absolut convinși de viitorul nostru.
Sub fotografie se afla o foaie împăturită.
I-am recunoscut scrisul.
Conținea o singură întrebare.
„Când ai încetat să mă mai
Comments