Petru m-a sunat dimineața.
Am plâns pentru băiatul pe care îl iubisem, pentru bărbatul pe care abia apucasem să-l cunosc din nou și, poate cel mai mult, pentru toate viețile pe care doi oameni le-ar fi putut avea dacă ar fi făcut alte alegeri.
La înmormântare am stat în spate.
Copiii lui erau în față.
Acolo era locul lor.
Nu al meu.
După ceremonie, Petru m-a găsit.
— Tata mi-a cerut să vă mai dau ceva.
Mi-a întins ultimul plic.
Pe el scria:
„Pentru Ruth, după ce împlinim 60.”
L-am deschis acasă.
Înăuntru era o singură fotografie.
Eu și Mihai, la nouăsprezece ani, sub tribune.
Pe spate scrisese:
„Promisiunile tinereții nu ne pot obliga să ne oprim viața și să așteptăm. Dar uneori ne amintesc cine eram înainte ca frica să înceapă să ia decizii în locul nostru.”
Am pus fotografia lângă inel.
Nu regret că am răspuns telefonului.
Dar nici
Comments