că nu era adevărat.
Îmi trăisem viața.
Dar undeva în mine rămăsese întotdeauna un loc care îi aparținuse băiatului de sub tribune.
În următoarele zile m-am întors la spital.
Nu ca iubita lui.
Nu ca femeia care venise să recupereze patruzeci de ani pierduți.
Timpul acela nu putea fi recuperat.
Am venit ca Ruth.
Iar el era din nou Mihai.
Într-o după-amiază mi-a cerut să-i aduc cutia.
A scos inelul.
— Nu vreau să ți-l dau ca pe o cerere în căsătorie.
— Ar fi puțin grăbit după patruzeci și unu de ani.
A râs atât de tare încât asistenta a intrat să vadă dacă este bine.
După ce a plecat, Mihai mi-a pus cutiuța în palmă.
— Vreau doar să-l ai. L-am cumpărat pentru tine când aveam nouăsprezece ani. Acolo trebuia să ajungă.
Am acceptat-o.
Nu mi-am pus inelul pe deget.
L-am păstrat în cutie.
Mihai a murit două săptămâni mai târziu.
Comments