bancă și m-a privit lucrând.
— Margareta, știi la ce m-am gândit?
— La ce?
— Că am avut noroc să-mi fii soție timp de 35 de ani. Dar m-am purtat de parcă asta îmi garanta că vei rămâne lângă mine indiferent ce fac.
Am lăsat lopățica jos.
— Nimeni nu are o asemenea garanție, Robert.
— Știu acum.
S-a apropiat și mi-a sărutat fruntea.
— Mulțumesc că mi-ai oferit șansa să devin un om mai bun.
Am privit trandafirii proaspăt plantați.
— Nu eu te pot face un om mai bun. Asta depinde de tine.
El a zâmbit.
— Ai dreptate.
În acea seară, am scos din sertar fotografia de la nunta noastră.
O privisem în noaptea în care Robert mă acuzase, convinsă că pierdusem tot ce construiserăm.
Acum am așezat-o pe șemineu, lângă o fotografie recentă cu noi doi și nepoții.
Robert a observat gestul.
— De ce ai pus-o acolo?
— Pentru că face parte din povestea
Comments