sigur.
Am izbucnit:
— Dar eu mi-am vândut bijuteriile!
Mara tăcu.
— Am stat nopți întregi calculând cum o să plătesc ratele! M-am întrebat dacă trebuie să vând casa după ce se naște copilul!
— Știu.
— Nu, nu știi!
M-am ridicat atât de repede încât scaunul se lovi de perete.
— El era soțul meu!
Mara începu să plângă.
— Știu.
Și atunci m-am oprit.
Pentru că femeia aceea nu-mi făcuse nimic.
Și ea îl pierduse pe Iacob.
Doar că îl găsise cu câteva luni înainte să-l piardă.
M-am așezat din nou.
— Îmi pare rău.
Mara clătină din cap.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze.
Am continuat scrisoarea.
Ultima parte era pentru copii.
„Spune-i Sofiei că tata nu a plecat pentru că a vrut.”
Mi-am dus mâna la gură.
Sofia era fetița noastră de patru ani.
„Iar dacă bebelușul este băiat, spune-i că mi-aș fi dorit să-l învăț să meargă pe bicicletă. Dacă este fată, spune-i
Comments