Pe bucățica de hârtie, cu litere mici și tremurate, mama ei scrisese doar câteva rânduri. Ana le citi o dată, apoi încă o dată, fără să poată înțelege cum era posibil ceea ce vedea. Simți că picioarele nu o mai țin și se lăsă încet pe scaunul din bucătărie, strângând bilețelul între degete.
⠀
„Ana, fetița mea dragă, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog să nu-l lași pe fratele tău să vândă casa înainte să afli adevărul. În dulapul din dormitor, în spatele fotografiei cu tatăl tău, se află un plic galben. Citește-l înainte să semnezi orice. Și, mai ales, să nu crezi că tatăl tău a murit așa cum ți-am spus eu. Iartă-mă că am tăcut atâția ani. Mama.”
⠀
Ana simți un fior rece pe șira spinării. Tatăl ei murise când ea avea doar opt ani, într-un accident de mașină, cel puțin asta îi spusese mama. Nu pusese niciodată la îndoială povestea, deși existaseră mereu lucruri pe care nu le înțelesese. Mama refuza să vorbească despre accident, iar fratele ei mai mare, Mihai, schimba subiectul de fiecare dată când Ana punea întrebări.
⠀
Dar cel mai tare o tulbură mențiunea despre casă. Cu numai două zile înainte, Mihai îi spusese că găsise deja un cumpărător pentru locuința părintească. Insistase să semneze actele cât mai repede, explicându-i că nu avea rost să păstreze o casă veche în care nu mai locuia nimeni. Ana îi ceruse puțin timp, iar el se supărase atât de tare, încât plecase trântind ușa.
⠀
Acum, privind scrisul mamei, înțelese că graba fratelui ei ar putea ascunde ceva. Se ridică și se îndreptă spre dormitorul în care mama își petrecuse ultimii ani înainte de internare. Camera era exact așa cum o lăsase: perdelele albe, cuvertura brodată și fotografia tatălui pe dulapul de lemn
Comments