Femeia care îmi făcea curățenie în salon mi-a schimbat perfuzia la trei dimineața și mi-a șoptit

turele și m-a amenințat că mă concediază dacă mai insist.

Am simțit o urmă de speranță.

— Trebuie să mă ajuți să ies de aici.

Gabriela m-a privit îngrozită.

— Domnule Eduardo, sunteți pacientul nostru. Nu puteți pleca fără…

— Ascultă-mă. Cred că cineva încearcă să mă omoare.

Femeia a încremenit.

Nu i-am spus totul. Nu încă. Dar i-am povestit despre perfuzia schimbată de Teresa și despre faptul că mă simțisem mai bine imediat ce tratamentul obișnuit fusese întrerupt.

Gabriela a rămas tăcută multă vreme.

— Trebuie să chemăm un medic independent, a spus în cele din urmă. Și să păstrăm orice probă. Dar nu putem face asta aici, fără ca doctorul Guerra să afle.

— Cunosc pe cineva, am răspuns.

În timp ce mă conducea înapoi spre salon, mi-am amintit de doctorul Rafael Mendoza, un hematolog din Ciudad de México pe care îl întâlnisem cu ani în urmă la un congres medical. Îi finanțasem