Când ușa liftului s-a deschis, un miros subtil de cafea rece și hârtie veche a umplut aerul. Isabela păși încet, cu mopul și găleata alături, privind lung holul lung și strălucitor. Totul părea pustiu, dar undeva, la capătul culoarului, o lumină slabă rămăsese aprinsă.
Se apropie cu pași mici, încercând să nu facă zgomot. În liniștea acelei clădiri uriașe, fiecare foșnet părea un tunet. Când ajunse aproape, auzi un sunet pe care nu l-ar fi asociat niciodată cu omul rece și distant despre care toți vorbeau: era plâns.
Se opri brusc. Din biroul mare, cu pereți de sticlă, se auzeau suspine înfundate. Curiozitatea o împinse să arunce o privire. Și atunci îl văzu.
Lorenzo Mendoza, cel pe care toți îl priveau cu teamă, stătea la birou cu umerii lăsați. În mâinile lui tremurânde ținea o fotografie. Lacrimile îi curgeau pe față, căzând peste sticla ramăi. Isabela își ținu respirația. Se apropie și, prin reflexul luminii, reuși să vadă chipul din fotografie. Iar sângele i se opri în vine.
Era ea. O poză veche, șifonată, cu ea în brațele unei femei tinere, zâmbitoare. O imagine din copilăria ei, pe care nici măcar nu și-o amintea. Simți cum picioarele i se înmoaie, ca și cum totul în jur s-ar fi prăbușit.
„Cum e posibil?”, își spuse în gând. Îl privi din nou pe bărbat și, pentru prima dată, chipul dur al directorului nu mai părea al unui tiran, ci al unui om sfâșiat de durere.
Se retrase încet, dar scârțâitul unei podele o trădă. Lorenzo ridică brusc privirea. Ochii lui roșii de plâns se întâlniră cu ai ei. Pentru o clipă, timpul se opri. În acel moment, întreaga lume părea să se reducă la acea privire.
— Tu… — murmură el, cu o voce răgușită. — Tu ești Isabela?
Ea dădu din cap, incapabilă să
Comments