scoată un cuvânt.
El se ridică încet, apropiindu-se, încă strângând fotografia. — Asta… asta ești tu. Copilul pe care l-am pierdut cândva…
Isabela simți un fior rece pe șira spinării. — Nu înțeleg… — șopti ea.
Lorenzo își lăsă capul în jos, respirând adânc. — Mama ta… a fost dragostea vieții mele. Dar familia ei nu a acceptat niciodată relația noastră. Am fost despărțiți cu forța. Și tu… tu ai fost crescută departe de mine.
Inima Isabelei bătea cu putere. Toată viața crescuse cu lipsuri, fără să știe nimic despre tatăl ei. Mama ei, înainte de a muri, îi spusese doar că „adevărul e prea dureros”. Acum, piesele puzzle-ului se așezau singure.
Lacrimile i se iviră în ochi. — Asta înseamnă că… tu ești…
— Da, Isabela — o întrerupse el, cu glasul frânt. — Eu sunt tatăl tău.
Tăcerea se lăsă peste biroul imens, spartă doar de sunetul ploii care lovea geamurile. Isabela simți cum lumea întreagă
Comments