Carlos a rămas paralizat câteva secunde, privind figura familiară, dar acum străină a fratelui său. Felipe nu zâmbea, nu exista niciun semn de bucurie. În ochii lui se citea o vină rece, o tensiune care îl făcea pe Carlos să simtă că lumea întreagă se prăbușește în jurul lui.
— Unde e mama? — a întrebat Carlos, vocea tremurândă, cu un amalgam de teamă și speranță.
Felipe a oftat adânc și a pășit înapoi, lăsând ușa să se închidă parțial. — Nu știu… — a murmurat el. — Nu mai e aici de mult.
Carlos a simțit cum pământul i se scurge de sub picioare. Toate amintirile copilăriei lui, jocurile în curtea casei, mirosul ciorbei de cartofi în bucătărie, râsetele din serile de iarnă în care mama îl învăța să facă colaci, totul părea să dispară într-o clipă.
Refuzând să creadă că ar putea fi adevărat, a început să caute prin sat. Fiecare casă, fiecare uliță îi amintea de copilărie, dar nimic nu-l conducea la mama. Oamenii îl priveau cu milă sau cu indiferență, iar întrebați de femeia care odată aducea bunătate în sat, unii doar ridicau din umeri.
Într-un final, cineva l-a îndrumat către marginea satului, către un teren viran unde deseori copiii se jucau când era liniște. Acolo, printre resturi și cutii vechi, a zărit silueta unei femei care scurmă prin pământul rece, căutând mâncare. Inima lui Carlos a sărit în piept. Era ea. Mama lui.
Fără să stea pe gânduri, a alergat spre ea. — Mamă! — a strigat, iar vocea lui a sfâșiat liniștea serii.
Femeia s-a întors încet. Ochii ei, odată plini de lumină și zâmbete, erau acum obosiți și triști. Când l-a recunoscut pe fiul ei, o lacrimă i-a ș șiroit pe obraz, dar în acea lacrimă se simțea întreaga durere a anilor de singurătate și umilință.
Carlos a lăsat buchetul
Comments