de margarete pe pământ și a îmbrățișat-o. Mirosea a pământ, a frig, dar și a iubire neclintită, acea iubire pe care nimic nu o poate șterge. — Nu trebuia să treci prin asta singură… — i-a șoptit el.
Mama lui a zâmbit slab, tremurând. — Viața m-a purtat prin multe drumuri întunecoase, Carlos… dar acum ești aici. Tu ești lumina mea.
Carlos a luat-o de mână și au început să meargă spre casă, pas cu pas, în timp ce ultimele raze ale soarelui îmbrățișau satul. Călătoria lor nu era doar despre revedere, ci și despre iertare, despre legătura invincibilă dintre mamă și fiu, despre speranța care renaște chiar și în cele mai grele momente.
Pe drum, Carlos i-a povestit mamei despre serviciul militar, despre prietenii pierduți și câteva momente de mândrie. Ea îl asculta, ochii ei strălucind tot mai mult, iar satul, cu casele vechi și ulițele prăfuite, părea că se trezește la
Comments