informații.
Nici Richard.
Nici eu.
Nici Daniel.
Două zile după absolvire, fiul meu a venit la mine acasă.
Singur.
— Îmi pare rău că ți-am spus să nu vii.
Am dat din cap.
— M-a durut.
— Știu.
— Foarte tare.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Eram atât de furios când am găsit scrisoarea.
— Aveai dreptul să fii.
— Dar trebuia să te întreb.
— Da.
Apoi eu am spus partea pe care îi eram datoare de ani întregi:
— Și eu trebuia să-ți spun despre ea.
Daniel se așeză lângă mine.
— De ce n-ai făcut-o?
— Pentru că mi-era frică să nu te rănească din nou.
— Dar era decizia mea.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Știu acum.
Richard nu a revenit miraculos în familie ca și cum ultimii ani nu existaseră.
Daniel a început să-l vadă.
La început, la o cafea.
Apoi la prânz.
Uneori vorbeau despre copil.
Alteori despre trecut.
Comments