Lidia mi-a strâns mâinile atât de tare, încât i-am simțit unghiile apăsându-mi pielea.
— Alice, îți amintești că Eduard avea șapte ani când ne-am cunoscut?
Am încuviințat, apoi mi-am dat seama că nu putea vedea gestul.
— Da. Îmi amintesc.
— Știi ce s-a întâmplat cu câteva luni înainte să mă aducă prima dată la voi acasă?
Am încercat să-mi amintesc. Eram cu câțiva ani mai mare decât el, dar copilăria noastră mi se părea acum un șir de fotografii vechi, unele clare, altele aproape șterse.
— Nu știu la ce te referi.
Lidia a inspirat adânc.
— Fratele tău a crezut toată viața că poartă o vină pe care nimeni nu i-ar putea-o ierta.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Ce vină?
— Una care avea legătură cu mine.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Lidia, te rog. Spune-mi direct.
Ea și-a șters obrajii cu dosul palmei.
— Eduard nu m-a cunoscut prima dată la școală, Alice. Mă văzuse înainte. Cu mult înainte să știe cum mă cheamă.
M-am aplecat spre ea.
— Unde?
— La spitalul unde lucra tatăl vostru.
Cuvintele ei au căzut între noi ca o piatră.
Tata fusese medic pediatru mulți ani, înainte să se pensioneze. Îmi aminteam că uneori îl însoțeam la spital, mai ales când mama nu avea cu cine să ne lase.
Dar nu înțelegeam ce legătură avea asta cu Lidia.
— Ce s-a întâmplat acolo?
Lidia a rămas câteva secunde tăcută.
— Trebuie să-ți povestesc de la început. Altfel, n-ai să înțelegi de ce Eduard a trăit cu atâta durere.
***
În urmă cu aproape treizeci de ani, Lidia locuia deja cu părinții ei adoptivi, într-un cartier liniștit din Brașov.
Era un copil fragil, care avea nevoie de controale medicale regulate. Nevăzătoare din naștere, învățase să recunoască oamenii după voce și să se orienteze după sunete, mirosuri și atingere.
Într-o dimineață de iarnă,
Comments