În acea dimineață, Lucia nu l-a urmărit pe Radu.
Nu a sunat-o pe Paula.
Și, mai ales, nu i-a spus soțului ei ce descoperise.
La ora zece avea deja o programare la un avocat.
I-a arătat fotografiile, extrasele contului comun și documentele pe care le găsise.
— Nu mutați bani și nu semnați nimic în grabă, îi spuse avocatul. Mai întâi trebuie să stabilim ce s-a întâmplat cu sumele și ce bunuri sau obligații există.
Apoi îi puse o întrebare care îi îngheță sângele.
— Doamnă Popescu, în ultima perioadă soțul v-a cerut să semnați vreun document?
Lucia își aminti imediat.
Cu două săptămâni înainte, Radu îi adusese acasă niște hârtii.
Spusese că erau necesare pentru refinanțarea unui credit al firmei și că semnătura ei era doar „o formalitate”.
Lucia refuzase să semneze fără să le citească.
Radu se enervase.
Atunci nu-i dăduse importanță.
Acum îi tremurau mâinile.
În drum spre casă, Lucia trecu intenționat prin locul în care o întâlnise pe tânăra din ploaie.
Nu era acolo.
Întrebă la magazinul din apropiere.
Casiera știa despre cine vorbea.
— Mirela? Vine uneori pe aici cu copilul.
— Știți unde o pot găsi?
Femeia ezită, apoi îi spuse că Mirela locuia temporar la o rudă din cartier.
Când Lucia o găsi, prima întrebare fu simplă:
— De unde știai?
Mirela își strânse copilul la piept.
— Am lucrat la curățenie în apartamentul acela.
— Al Paulei?
Mirela dădu din cap.
— Domnul Radu venea des.
Lucia simți că i se taie respirația.
— De ce nu mi-ai spus direct?
— Pentru că nu știam cine ești până nu te-am văzut.
Mirela îi explică faptul că într-o zi văzuse o fotografie de familie în servieta lui Radu.
Lucia, Radu și Matei.
Îi reținuse chipul.
Apoi, cu câteva săptămâni înainte, auzise o ceartă între Radu și Paula.
— Despre ce?
Mirela tăcu.
— Despre apartament.
Comments