— Ia-ți mizeriile înapoi și pleacă! Nu vreau să-mi miroasă casa a țară! Și să nu te mai prind venind aici neinvitată, că data viitoare îți las sacoșele la poartă! Oana a împins cele două sacoșe spre Elena, iar una s-a răsturnat pe treptele blocului

menține nivelul de trai cu care se obișnuiseră. După ce veniturile ei scăzuseră, ratele deveniseră greu de plătit. Mihai aflase despre o parte dintre datorii abia cu câteva zile înainte.

— Și ce legătură are casa mea cu toate acestea? a întrebat Elena.

Oana și-a coborât vocea.

— Am găsit o variantă prin care am putea obține un împrumut mai mare. Dacă ai accepta să pui casa drept garanție, am putea achita datoriile și am lua totul de la capăt.

Pentru câteva secunde, Elena nu a spus nimic. Casa aceea nu era o avere. Era gospodăria în care muncise alături de soțul ei, locul în care își crescuse fiul și unde își petrecuse fiecare vacanță, fiecare sărbătoare și fiecare zi de după ce rămăsese văduvă.

— Vrei să garantez cu singura mea casă pentru niște datorii pe care nici măcar nu le cunosc în întregime?

— Nu ai pierde nimic dacă am plăti ratele