October 20, 2026 Cristian T.Inedit
Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în prag, privind-o pe mama. Apa îi picura de pe basma, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia reușea să-și țină sacoșa.
— Vrei să merg la omul care m-a pălmuit și m-a alungat când aveam șaptesprezece ani?
Mama și-a coborât capul.
— Știu ce ți-a făcut, Andreea.
— Și totuși ai rămas lângă el.
— Da. Și am greșit.
Era prima dată când o auzeam recunoscând asta fără să vorbească despre rușine sau despre ce spune lumea.
Am lăsat-o să intre, i-am dat un prosop și i-am pregătit un ceai.
— Nu-ți promit nimic, mamă. Dar spune-mi ce s-a întâmplat.
Vasile suferise un accident vascular cerebral cu două zile înainte. Fusese dus la spital, iar medicii îi explicaseră că urma o perioadă dificilă de recuperare.
— Nu-și poate mișca bine mâna dreaptă, mi-a spus mama. Vorbește greu și are nevoie de ajutor. Eu nu știu cum să mă descurc singură.
Am privit spre camera în care dormea Mara.
— Și eu am avut nevoie de ajutor, mamă. Când am născut. Când n-aveam bani de lapte. Când învățam noaptea ca să termin liceul.
Mamei i-au dat lacrimile.
— Știu, Andreea. Și n-am fost mama de care aveai nevoie.
N-am îmbrățișat-o. Nu puteam încă.
Dar a doua zi am rugat-o pe tanti Rodica să stea câteva ore cu Mara și am mers la spital.
Când am intrat în salon, tata stătea sprijinit de perne, cu mâna dreaptă nemișcată pe pătură.
Părea îmbătrânit cu zece ani.
M-a văzut și a întors imediat capul spre fereastră.
— Bună, tată, am spus.
N-a răspuns.
Mama s-a apropiat de pat.
— Vasile, a venit Andreea.
El a închis ochii.
Nu știam dacă îi era rușine sau dacă pur și simplu nu voia să mă vadă.
Am rămas câteva minute, apoi am
Comments