arătă spre ultima siluetă.
— Și Natalia.
Nu „mama”.
Nu „femeia care ne-a născut”.
Doar Natalia.
Un loc real, fără să fie nevoie să-i inventeze un nume.
Mai târziu, când copiii alergau prin grădină, Miron se apropie de ea.
— Îți amintești ce ți-am spus prima dată?
Natalia râse scurt.
— „Îmi naști un băiat și te umplu de aur.”
Miron închise ochii jenat.
— Eram un idiot.
— Erai un om care credea că orice lucru are un preț.
El privi spre cei trei copii.
— Și tu de ce ai semnat cu pixul tău?
Natalia își aminti pixul ieftin, ros la capăt.
— Pentru că stiloul tău era prea scump.
— Serios?
Ea zâmbi.
— Nu. Pentru că acela era singurul lucru de pe masa aia care îmi aparținea.
Miron rămase tăcut.
Natalia privi spre cei trei copii.
În ziua în care semnase contractul, Miron crezuse că poate cumpăra exact viitorul pe care și-l imaginase:
un fiu,
Comments