În lunile următoare, viața mea și a Sofiei și-a recăpătat ritmul obișnuit. Mergeam la grădiniță, găteam împreună în weekend și ne plimbam prin parc. Uneori îmi era dor de Ștefan, dar nu mai simțeam nevoia să mă grăbesc spre o relație doar pentru a umple un gol.
Într-o duminică după-amiază, Sofia m-a întrebat dacă oamenii pot fi triști chiar și atunci când văd ceva frumos. Am privit-o surprinsă, apoi am întrebat-o de ce se gândește la asta.
— Pentru că domnul Ștefan s-a întristat când m-a văzut, a răspuns ea. Dar eu aveam rochița mea cea frumoasă și voiam să-i arăt desenul.
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. I-am explicat că uneori oamenii își amintesc lucruri dureroase fără să vrea și că reacțiile lor nu înseamnă că persoana din fața lor a făcut ceva greșit. I-am spus că era minunată exact așa cum era și că nimeni nu
Comments