Iubitul meu știa de un an că am o fetiță de patru ani

faptul că începuse să le recunoască și să le repare.

Într-o seară, după ce Sofia adormise, am găsit în sertarul ei desenul pe care voise să i-l arate lui Ștefan. Era o casă mare, cu un soare galben deasupra și trei personaje ținându-se de mână. Unul dintre ele era desenat cu părul lung, altul era mic și purta o rochiță albastră, iar al treilea avea un zâmbet uriaș.

Pe spatele foii, Sofia scrisese cu litere stângace, ajutată probabil de educatoare: „Pentru omul care îmi aduce jucării”. Am simțit un nod în gât, dar de data aceasta nu era doar tristețe. Era și recunoștință pentru faptul că reușisem să-mi protejez copilul de o poveste care nu îi aparținea.

Am pus desenul înapoi în dosar și am stins lumina. Poate că într-o zi Ștefan avea să fie pregătit să facă parte din viața noastră. Poate că drumurile noastre aveau să se despartă