Și vreau să discutăm despre cei 12.000 de pesos.
Tăcere din nou.
— Am avut nevoie de bani în Cancún.
Am închis ochii.
— Ai avut nevoie de banii mei în vacanța din care tocmai mă excluseseși?
— Nu spune așa.
— Cum să spun?
— Patricia avea nevoie de…
— Nu mă interesează de ce avea nevoie Patricia.
Vocea mea era atât de calmă, încât aproape nu mi-o recunoșteam.
— Ai folosit cardul meu fără să mă întrebi.
— Sunt fiul tău!
Și acolo era.
Propoziția care justificase totul timp de treizeci de ani.
— Da, Diego. Ești fiul meu.
Am făcut o pauză.
— Nu ești proprietarul meu.
Când m-am întors, ne-am întâlnit.
Fără țipete.
Fără vecini adunați în fața casei.
Doar eu, Diego și Valeria.
Le-am arătat lista.
Vacanța.
Retragerile.
Banii împrumutați.
Cheltuielile pe care le acoperisem.
Diego se uită la foi.
— Acum îmi scoți ochii pentru tot ce ai făcut pentru mine?
— Nu.
— Atunci ce este
Comments