Mi-am scos telefonul și am căutat un contact.
— Ce faci? întrebă Beatrice.
— Îl sun pe domnul Mihai Petrescu.
Carla ridică din sprâncene.
— Cine mai e și ăsta?
— Notarul cu care a lucrat tatăl vostru.
Pentru prima dată, degetele Beatricei se opriră deasupra calculatorului.
— De ce ai tu numărul notarului lui Artur?
Nu i-am răspuns. Am sunat, iar domnul Petrescu mi-a confirmat că urma să ne contacteze oficial în legătură cu succesiunea și că nu era cazul ca nimeni să presupună, înainte de verificarea actelor, cui îi aparțineau bunurile.
Apoi mi-a spus ceva ce eu știam deja.
— Doamnă Elena, aveți copia actului pe care v-a înmânat-o domnul Artur?
— Da.
Beatrice se ridică brusc.
— Ce act?
Am închis telefonul și am privit-o.
— Apartamentul pe care tocmai l-ai împărțit nu mai făcea parte din patrimoniul socrului meu.
Tăcere.
Carla fu prima care reacționă.
— Cum adică?
— Acum trei ani, socrul meu a încheiat un act prin care mi-a transmis mie nuda proprietate asupra apartamentului, păstrându-și dreptul de a locui acolo pe viață.
Nu era un testament scris în grabă înainte de moarte. Nu era o foaie scoasă dintr-un sertar și nici o promisiune verbală. Fusese un act notarial încheiat cu trei ani înainte, iar efectele lui trebuiau analizate potrivit documentelor și regulilor succesorale aplicabile.
Beatrice se uită la mine de parcă tocmai vorbisem într-o limbă străină.
— Artur ți-a dat ție apartamentul?
— A făcut ceea ce a considerat potrivit cu bunul lui.
— Fără să-mi spună mie?
Vocea ei devenise ascuțită.
Atunci Dorin intră de pe balcon.
— Ce se întâmplă?
Mama lui se întoarse spre el.
— Soția ta spune că tatăl tău i-a dat apartamentul!
Dorin mă privi surprins.
Nici el nu știa.
Asta fusese una dintre condițiile socrului meu. Îmi ceruse să nu folosesc niciodată actul ca armă într-o ceartă de familie și să nu
Comments