M-am căsătorit cu prima mea iubire, bolnavă în fază terminală, pentru că aceasta era „ultima ei dorință”

de telefon.

Am sunat imediat.

A răspuns femeia de la cimitir.

— Sunt Andrei.

— Știu.

— Unde este fiul meu?

A urmat o tăcere.

— Cu mine. Sunt Irina, verișoara Corinei. Am avut grijă de el în ultimele luni.

— Vreau să-l văd.

— Și el vrea să vă vadă. Dar vă rog să nu veniți furios.

Cuvintele ei m-au oprit.

Eram furios.

Pe Corina.

Pe tatăl ei.

Pe mine însumi.

Pe zece ani pe care nimeni nu mi-i putea da înapoi.

Dar Matei nu avea nicio vină.

L-am întâlnit a doua zi într-un parc.

Era mai înalt decât părea în fotografie.

Stătea lângă Irina, cu mâinile în buzunare.

Când m-a văzut, n-a alergat spre mine.

Nici eu spre el.

Ne-am apropiat încet, ca doi străini care știau că ar fi trebuit să se cunoască dintotdeauna.

— Bună, am spus.

— Bună.

M-a privit câteva secunde.

Apoi a întrebat:

— Mama a spus adevărul? Chiar nu știai?

Mi