s-a strâns gâtul.
— Dacă aș fi știut, Matei, te-aș fi căutat în fiecare zi.
A coborât privirea.
— Și acum?
M-am așezat pe banca de lângă el.
— Acum nu vreau să-ți promit lucruri mari. Nici măcar nu mă cunoști.
A dat încet din cap.
— Dar dacă mă lași, vreau să încep de azi.
Pentru prima dată, a zâmbit.
Foarte puțin.
Avea zâmbetul Corinei.
În lunile următoare, lucrurile n-au devenit miraculos simple.
Am făcut testul de paternitate. A confirmat ceea ce Corina scrisese.
Am mers la psiholog împreună cu Matei.
Am învățat ce mâncare îi place, că urăște fotbalul, că adoră astronomia și că își roade unghiile când este speriat.
El a învățat că fac cafeaua prea tare și că nu știu să joc jocurile lui pe consolă.
Nu m-a numit „tată” imediat.
Și nu i-am cerut-o.
Aproape un an mai târziu, am mers împreună la mormântul Corinei.
Matei a pus niște
Comments