Am rămas nemișcată.
Nu-mi venea să cred că omul care nu-și ceruse iertare niciodată nimănui stătea acum în genunchi în fața bărbatului pe care, cu câteva secunde înainte, îl numise „un nimeni”.
— Iartă-mă… a șoptit tata cu glasul frânt.
L-am privit pe Andrei. Părea la fel de surprins ca mine.
— Ne cunoaștem? a întrebat el calm.
Tata și-a ridicat încet privirea.
— Tu nu mă recunoști. Au trecut aproape treizeci de ani.
În sufragerie s-a așternut o liniște apăsătoare.
Tata s-a ridicat cu greu și s-a așezat pe canapea.
— Când eram tânăr, firma mea era aproape în faliment. Aveam datorii uriașe și eram convins că voi pierde tot. Într-o noapte, am făcut un accident pe un drum județean. Mașina s-a răsturnat într-un șanț.
A făcut o pauză.
— Primul om care s-a oprit să mă ajute a fost un muncitor care mergea spre casă după schimbul de noapte. M-a scos dintre fiare și a chemat ambulanța. Dacă nu ajungea la timp, n-aș mai fi fost în viață.
Andrei asculta fără să spună nimic.
— Omul acela era tatăl tău, a continuat tata. L-am căutat după ce m-am făcut bine, dar am aflat că murise câteva luni mai târziu. Am vrut să-i ajut familia, însă nu am reușit să-i găsesc.
Andrei și-a coborât privirea.
— Tata a murit când aveam șase ani.
— Știu.
Tata și-a șters lacrimile.
— Mi-am promis atunci că, dacă îi voi găsi vreodată familia, voi face tot ce pot pentru ea. Dar anii au trecut, afacerile au crescut, iar eu m-am schimbat. Am uitat omul care mi-a salvat viața și am ajuns să cred că banii rezolvă tot.
Pentru prima dată în viața mea îl vedeam pe tata vorbind fără mândrie.
Doar cu regret.
Andrei s-a așezat în fața lui.
— Eu nu vreau bani.
— Știu.
— Și nici milă.
— Știu.
— Atunci ce vrei?
Comments