Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

David a continuat:

— Am reușit să găsim documente de familie și fotografii vechi. Nu putem spune că o singură rudă explică în întregime felul în care arătăm, dar știm acum că moștenirea noastră genetică este mai diversă decât credea tatăl nostru.

Am simțit o ușurare pe care nu o mai trăisem niciodată. Nu pentru că aș fi avut nevoie de un test ca să știu adevărul, ci pentru că, după atâția ani, copiii mei aveau răspunsurile pe care le căutaseră.

— Și Adrian știe? am întrebat.

Andrei a încuviințat.

— Da. I-am trimis rezultatele și i-am oferit posibilitatea să discute cu noi.

Am rămas tăcută.

— Și ce a spus?

Maria a oftat.

— La început a refuzat să creadă. Apoi a acceptat verificarea și a primit rezultatele. Ne-a scris o scrisoare.

Andrei a scos din plic câteva foi și mi le-a întins.

Am recunoscut imediat scrisul lui Adrian. Nu îl mai văzusem de