Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

trei decenii, dar literele lui mari și apăsate îmi erau încă familiare.

„Elena, nu știu dacă există cuvinte care să poată repara ceea ce am făcut. Am fost un om slab și m-am lăsat condus de prejudecăți. Am crezut că reputația familiei mele era mai importantă decât adevărul și am fugit de responsabilitatea de a fi tată.”

Am continuat să citesc, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

„Am aflat acum că cei cinci copii sunt ai mei. Dar adevărul acesta nu schimbă faptul că i-am abandonat. Tu ai făcut singură ceea ce ar fi trebuit să facem împreună. Nu îți cer să mă ierți. Vreau doar să știi că îmi pare rău.”

Am lăsat scrisoarea pe masă.

Pentru câteva secunde, nu am mai auzit nimic din jur. Îmi aminteam de zilele în care nu aveam bani de lapte, de nopțile în care coseam până dimineața și de toate momentele în care