dată, nici nu am încercat să găsesc una.
La un an după ce plecasem, am întâlnit-o pe Margaret la aniversarea nepoatei noastre.
Purta o rochie albastră.
Râdea.
În jurul ei erau copiii și nepoții.
Și pentru prima dată după foarte mult timp am privit-o fără să mă gândesc la ce făcea pentru mine.
Am privit-o ca pe o persoană.
— Arăți bine, i-am spus.
— Mulțumesc.
— Ești fericită?
Se gândi puțin.
— Învăț.
Am zâmbit trist.
— Și eu.
Margaret mă privi.
— Mă bucur.
Nu era sarcasm.
Și tocmai asta m-a durut cel mai tare.
— Margaret?
— Da?
— În seara în care am plecat, când m-ai întrebat dacă știu la ce renunț…
— Da.
— Te refereai la companie?
Clătină din cap.
— Nu.
Am rămas surprins.
— Atunci la ce?
Margaret privi spre copiii noștri.
Spre nepoți.
Spre masa la care familia noastră râdea.
Apoi spre mine.
— La asta.
Nu mai spuse nimic.
Nici nu trebuia.
Crezusem că
Comments