Adrian însă nu voia să audă nimic. Când o vedea pe Ariana trecând pe uliță, cu basmaua legată neglijent și ochii verzi scânteind în soare, parcă uita și de muncă, și de războiul care se apropia de sat ca o furtună neagră.
În vara lui 1941 au venit nemții.
La început au trecut doar coloane de mașini și soldați prăfuiți. Oamenii stăteau pe la porți și priveau în tăcere. Apoi au început rechizițiile. Luați cai, grâu, găini, porci. Cine comenta, era lovit fără milă.
Satul s-a schimbat peste noapte. Oamenii vorbeau în șoaptă. Femeile își ascundeau fetele prin poduri și pivnițe.
Dar frumusețea Arianei nu putea fi ascunsă.
Într-o seară, când se întorcea de la fântână, doi soldați au prins-o la marginea pădurii. Satul a aflat a doua zi. În loc de milă, au venit bârfele.
— A umblat ea după necaz…
— Prea se credea frumoasă…
— Acum să vedem cine o mai ia de nevastă…
Ariana nu a plâns în fața nimănui. Doar bunica Safta a văzut-o într-o noapte stând pe prag, cu privirea goală.
După câteva luni, fata a înțeles că era însărcinată.
Atunci bătrâna i-a spus rece:
— Du-te la râu și scapă de el. Nu avem nevoie de încă o rușine.
Ariana a simțit că ceva moare în ea în clipa aceea. Nu copilul. Ultima bucățică de teamă.
Și-a luat basmaua pe cap și a plecat singură până la malul apei. A stat ore întregi privind râul. Apa curgea liniștită, ca și cum lumea nu se sfărâma în jur.
Dar n-a făcut-o.
S-a întors acasă cu fruntea sus.
— Copilul trăiește, a spus simplu.
Din ziua aceea, satul a început s-o ocolească. Femeile scuipau după ea. Bărbații râdeau pe ascuns. Până și Adrian a dispărut din viața ei fără un cuvânt.
Doar Dumitru Melnicu mai trecea uneori pe la poartă.
Comments