Același băiat pe care ea îl poreclise cândva „porcul satului”.
Avea mâinile crăpate de muncă și același nas caraghios, dar în ochii lui era ceva ce Ariana nu observase niciodată: bunătate.
Într-o seară rece de toamnă, Dumitru a venit cu un sac de cartofi și l-a lăsat în tindă.
— O să ai nevoie, i-a spus încet.
— De ce faci asta? l-a întrebat ea.
Bărbatul a ridicat din umeri.
— Pentru că nimeni nu merită să fie singur.
Ariana a început să plângă pentru prima dată după multe luni.
S-au căsătorit simplu, fără lăutari și fără veselie. Satul râdea de ei.
— Uite cine a luat-o…
— Numai el putea…
Dar Ariana nu mai era fata speriată de altădată.
Războiul a adus foamete. Mulți bărbați au fost luați pe front. Oamenii ascundeau prin beciuri ultimul boț de mămăligă și ultimul borcan de fasole.
Numai Dumitru și Ariana munceau zi și noapte.
El știa pământul.
Comments