„Nu avea încredere în băieții noștri! Nu semna nimic!” În timp ce îmi înmormântam soțul, telefonul mi-a vibrat în mână. Mesajul venea chiar de pe numărul lui, deși Robert murise cu trei zile înainte

în curtea primei case în care locuiserăm.

Răzvan avea zece ani, Horia șase. Stăteau amândoi lângă tatăl lor, cu mâinile murdare de pământ, după ce plantaseră un pom.

Am început să plâng.

Nu puteam împăca imaginea copiilor din fotografie cu bărbații care încercaseră să folosească numele meu fără să mă întrebe.

Telefonul a sunat. Era Horia.

— Mamă, pot să vin mâine să vorbim?

— Despre ce, Horia?

— Despre tata. Și despre ce am făcut. Nu vreau să-mi găsesc scuze. Vreau doar să-ți spun tot ce știu.

Am privit fotografia din mână.

— Vino, băiatul meu. Dar să nu-mi mai ascunzi nimic.

După ce am închis, am pus fotografia la loc și am luat scrisoarea lui Robert.

Pe ultima pagină, sub semnătura lui, mai scrisese câteva cuvinte:

„Tereza, să nu te lași convinsă că ești prea bătrână ca să hotărăști pentru tine. Am construit totul împreună. Ai dreptul să aperi ceea ce este