„Nu avea încredere în băieții noștri! Nu semna nimic!” În timp ce îmi înmormântam soțul, telefonul mi-a vibrat în mână. Mesajul venea chiar de pe numărul lui, deși Robert murise cu trei zile înainte

și al tău.”

Am strâns hârtia la piept.

Nu știam dacă voi putea să-mi iert vreodată copiii. Poate că Horia avea să-și asume greșelile, iar Răzvan avea să înțeleagă într-o zi cât rău făcuse. Dar nu mai eram dispusă să confund dragostea de mamă cu obligația de a le acoperi faptele.

Am încuiat biroul și am coborât în sufragerie.

Casa era tăcută. Robert nu mai era acolo să-mi spună ce să fac. Dar îmi lăsase ceva mai important decât orice proprietate: adevărul și curajul de a nu mă lăsa călcată în picioare.

Iar a doua zi, când Horia avea să vină, urma să-l ascult. Nu ca pe un copil care trebuie salvat de orice greșeală, ci ca pe un bărbat care trebuia să răspundă pentru propriile alegeri.

Post navigation