Părea din ce în ce mai neliniștită.

în sfârșit, părea să înțeleagă de ce casa mea nu putea fi tratată ca un spațiu gol, disponibil pentru oricine.

— Îți mulțumesc, Emilia. Tatăl tău a iubit casa aceasta. Și eu o iubesc. Vreau doar să fie respectată.

M-a îmbrățișat. Nu am pretins că totul fusese uitat, dar am acceptat gestul ei ca pe un început. Uneori, relațiile nu se repară printr-o singură conversație, ci prin multe gesturi mici care arată că oamenii au înțeles ce au greșit.

În lunile următoare, casa a redevenit locul liniștit pe care îl cunoșteam. Am reparat zgârieturile de pe mobilier, am curățat covoarele și am pus cuvertura lucrată de mama lui Robert înapoi pe canapea. Am schimbat încuietoarea de la intrare și am stabilit clar cine poate avea o cheie de rezervă.

Nu am făcut aceste lucruri din răzbunare. Le-am făcut pentru că aveam nevoie să mă simt din nou în siguranță în propriul