— Te rog, Margareta. Răspunde-mi.
Pentru prima dată de când mă întorsesem, Lidia nu mai zâmbea. Nu-mi mai spunea să mă liniștesc și nici nu se mai comporta ca o gazdă sigură pe sine, care primise cincisprezece invitați în casa mea.
Părea speriată.
M-am aplecat spre ea.
— Lidia, recunoști urna aceasta?
Nu mi-a răspuns.
Atunci am observat ceva. Ochii îi fugeau mereu spre hol, de parcă aștepta să apară cineva.
— Este ceva ce ar trebui să-mi spui? am întrebat.
Înainte să apuce să răspundă, în spatele nostru s-au auzit pași.
David, ginerele meu, intrase în bucătărie. Părea obosit și ușor nedumerit.
— Mamă? Ce se întâmplă?
Lidia s-a întors repede spre el.
— David, nu acum.
Dar el observase deja urna.
S-a oprit brusc, iar expresia i s-a schimbat. Câteva secunde a privit recipientul, apoi s-a uitat spre mama lui.
— De ce este asta aici?
Lidia a clătinat din cap.
— David, te rog, nu spune nimic.
M-am uitat când la unul, când la celălalt.
Ginerele meu recunoștea urna.
La fel și mama lui.
Și niciunul nu părea încântat că o adusesem în încăpere.
Dintr-odată, misterul din jurul acelui recipient mic mi s-a părut mult mai important decât reuniunea de familie organizată fără știrea mea.
Mi-am încrucișat brațele.
— Poate cineva să-mi explice de ce reacționați amândoi în felul acesta?
David m-a privit cu atenție.
— Margareta, de unde ai luat-o?
— I-am spus mamei tale. Din Constanța.
— Cine ți-a dat-o?
L-am privit îndelung.
— De ce?
A inspirat adânc, apoi mi-a pus o întrebare la care nu mă așteptasem.
— Margareta… ți-a spus cineva din Constanța, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu adevărat?
Lidia l-a întrerupt imediat.
— David! Nu mai vorbi!
Dar era prea târziu.
M-am uitat la amândoi, uluită.
— Ce s-a întâmplat cu adevărat? Și cu cine?
Niciunul nu mi-a răspuns.
În jurul nostru, bucătăria devenise neobișnuit
Comments