Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

birou.

— Unde am greșit cu băiatul nostru? am întrebat încet.

Nu am primit niciun răspuns, firește. Dar în liniștea aceea am început să înțeleg ceva: faptul că îl iubisem pe Adrian nu însemna că eram responsabil pentru fiecare alegere pe care o făcuse ca adult. Și nici nu însemna că trebuia să-l apăr de consecințele faptelor sale.

Câteva zile mai târziu, Adrian a venit la mine acasă.

Nu îl mai văzusem de la începutul verificărilor. Părea obosit, avea cearcăne adânci și nu mai purta aerul sigur pe sine cu care intrase de obicei în biroul meu.

— Tată, trebuie să vorbim.

Am rămas în prag.

— Despre ce?

— Despre ce ai făcut cu firma. Despre acuzațiile astea. Despre Lucia.

Mi s-a strâns inima când i-am auzit numele.

— Ce vrei să știi despre ea?

— Unde este?

— Nu îți voi spune.

Adrian m-a privit surprins.

— Este soția mea!

— Și totuși, mi-ai spus că te-a