Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

închiriat, aproape de o prietenă care o ajuta cu Victor. A continuat să lucreze cu avocatul ei și să ia decizii privind viitorul copilului fără să se lase intimidată.

Eu o vizitam numai când mă invita. Uneori îi aduceam cumpărături, alteori stăteam cu Victor câteva ore ca ea să se poată odihni. Nu i-am cerut niciodată să mă ierte pentru că o crezusem vinovată. Știam că încrederea nu putea fi reparată doar prin cuvinte.

Într-o după-amiază, când Victor avea aproape șase luni, Lucia m-a invitat la o plimbare în parc.

Copilul dormea în cărucior, iar frunzele copacilor începuseră să capete culorile toamnei. Am mers încet pe alee, fără să vorbim prea mult.

— Domnule Ernest, vreau să vă întreb ceva, a spus ea la un moment dat.

— Sigur, draga mea.

— V-ați supărat vreodată pe mine pentru că am spus adevărul despre Adrian?

M-am oprit.

— Nu. M-am supărat pe mine pentru că