Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

necesitau în continuare monitorizare. Nu aveam toate răspunsurile pe care mi le-aș fi dorit, dar învățasem să am grijă de sănătatea mea și să nu mai ignor semnalele corpului.

În aceeași perioadă, Lucia a început să urmeze un curs de contabilitate. Îmi spusese că voia să aibă o profesie care să-i ofere stabilitate și posibilitatea de a lucra după un program mai potrivit pentru creșterea copilului.

— Nu vreau să depind toată viața de ajutorul altora, mi-a explicat.

— Și nici nu trebuie, i-am răspuns. Dar să primești ajutor atunci când ai nevoie nu înseamnă că ești slabă.

A zâmbit.

— Încep să învăț asta.

Într-o zi, George m-a găsit în birou privind o fotografie veche cu Adrian. Avea șapte ani și stătea pe un șantier, cu o cască de protecție prea mare pentru capul lui.

— Te gândești la el? m-a întrebat.

Am încuviințat.

— În fiecare zi.

George s-a așezat în fața mea.

—