Portiera mașinii de poliție s-a trântit în urma mea cu un zgomot metalic. Șeriful Dalton Vasile s-a așezat la volan, în timp ce tânărul său ajutor, un polițist de aproximativ douăzeci și cinci de ani, a ocupat locul din dreapta. Eu am rămas pe bancheta din spate, cu mâinile încătușate și cu încheieturile dureroase.

vină să te salveze.”

Mi-am amintit și privirea speriată a lui Andrei când îmi descoperise identitatea.

Dar, mai ales, mi-am amintit oamenii din restaurant. Oamenii care își coborâseră privirea pentru că se temeau de șerif.

M-am întrebat câți dintre ei trăiseră ani întregi cu aceeași frică.

Și câți alții nu avuseseră niciodată posibilitatea să fie ascultați.

Am pus legitimația la loc.

Nu ea îmi dădea valoare ca om.

Nu ea îmi oferea dreptul de a fi tratată cu demnitate.

Acel drept îl aveam înainte să devin judecătoare.

Îl aveam când eram studentă, când lucram pentru primul meu salariu și când nimeni nu îmi cunoștea numele.

Și îl avea fiecare persoană pe care Dalton o intimidase vreodată.

În dimineața următoare, am intrat din nou în sala de judecată.

În fața mea se aflau doi avocați, un grefier și mai multe persoane care așteptau să fie ascultate.

M-am așezat și am deschis