Marcu a încercat să mă contacteze chiar în seara aceea.
Mai întâi de pe numărul lui.
Apoi de pe telefonul unui coleg.
După aceea prin e-mail.
Nu i-am răspuns.
Sara mi-a spus că nu aveam nicio obligație să transform divorțul într-o confruntare personală și că, dacă voiam, toate discuțiile puteau rămâne între avocați.
A doua zi, Marcu i-a transmis un singur mesaj:
„Clara a înțeles greșit situația. Am fost ocupat. Atât.”
Dar eu știam deja că nu era atât.
Și nici măcar absența lui din salon nu era lucrul cel mai grav pe care îl descoperisem.
În ultima săptămână de internare observasem ceva neobișnuit în propriul meu dosar medical.
Nu în fișele altor pacienți.
În al meu.
În mai multe note apărea aceeași formulare:
„Familia informată.”
Prima dată nu i-am acordat importanță.
Apoi am văzut-o din nou.
Și din nou.
Într-una dintre zilele în care starea mea fusese critică, medicii consemnaseră că persoana de contact fusese informată despre deteriorarea mea și despre riscurile următoarelor ore.
Persoana mea de contact era Marcu.
Am cerut, prin procedura oficială, copia completă a propriului meu dosar medical.
Acolo am găsit ceea ce mă urmărea de când ieșisem din spital.
Existau consemnări ale unor încercări de contact.
Și existau note potrivit cărora Marcu fusese informat că starea mea era gravă.
Așadar, nu fusese doar un soț absorbit de muncă, care crezuse că eu eram bine.
Știuse.
Știuse că existaseră momente în care medicii se temeau pentru viața mea.
Și tot nu venise.
Am dus documentele Sarei.
— Asta schimbă divorțul? am întrebat.
— Emoțional? Probabil enorm. Juridic? Nu presupunem nimic. Divorțul și eventualele probleme profesionale sunt două lucruri diferite.
Avea dreptate.
Dar exista încă ceva.
În propriul meu dosar apărea o notă privind o discuție despre consimțământ și reprezentarea mea medicală în cazul în care nu aș
Comments